ECLIPSA / L’ECLISSE

Italia-Franţa / 1962 / 126’ / a/n / s.rom. / Dramă

 R: Michelangelo Antonioni

 Cu: Monica Vitti, Alain Delon, Francisco Rabal, Lilla Brignone, Rossana Rory

În filmografia lui Michelangelo Antonioni, ECLIPSA încheie trilogia înstrăinării, începută cu AVENTURA (1960) și continuată cu NOAPTEA (1961). Este remarcabilă intenția regizorală de a construi un discurs vizual menit să susțină coloana vertebrală a producției cinematografice, în detrimentul unei diegeze complexe. Filmul se deschide cu Vittoria (interpretată de iconica actriță a filmelor lui Antonioni, Monica Vitti), o frumoasă femeie din societatea burgheză a unei suburbii a Romei, care încearcă să renunțe la relația cu Riccardo (Francisco Rabal). Viziunea cineastului depășește însă clasicele mituri ale poveștilor de dragoste eșuate, întrucât miza pare a fi alta. Încă din această primă secvență, desfășurată în interiorul apartamentului bărbatului, pusă sub semnul lipsei de dialog preț de câteva minute, mișcarea coregrafică a camerei survolează prezențele non-umane (obiectele) în aceeași măsură ca pe cele umane, date de corpurile și gesturile personajelor. Procedeul se păstrează pe parcursul filmului, oferind prilejul sugerării corespondențelor stabilite între cadrul spațial (fie el al interioarelor sau al vieții citadine) și planul vieții sufletești proprii personajelor. Încercarea ulterioară a Vittoriei de consolidare a unei legături amoroase cu Piero (Alain Delon), agent de bursă, permite îngroșarea liniilor ce configurează sentimentele de disconfort și alienare ivite în urma imposibilității de apropiere dorite. Conturul narativ nu este însă mai clar definit pe parcursul acumulării secvențelor, la fel cum nu sunt explicate nici stările sau acțiunile personajelor. Regizorul reconstruiește în bună măsură și atmosfera specifică jocurilor de bursă, mizând pe reliefarea manifestărilor micii burghezii. Interesant este că ritmului și mișcărilor precipitate ale personajelor din timpul pariurilor le este alăturat ritmul lent, dilatat, al plimbărilor protagonistei prin orașul aproape lipsit de prezența umană, cu o destinație aproape nedefinită, însoțite uneori de dialoguri minimale. Cu cât manifestările exterioare sunt mai precipitate, cu atât mișcările interioare sunt mai aride, pare să dicteze conștiința cinematografică. De aceea, tonul cade pe ritmurile interioare ale personajelor, ritmuri descifrate în urma observării legăturilor cu obiectele din spațiile interioare. Or, evitarea interioarelor aglomerate de obiecte, căutarea unor spații largi, chiar și în mijlocul amiezii agitate a orașului, sau intimitatea camerei proprii traduce încercările de creare a unui spațiu-refugiu. O trecere a filmului prin teoriile de gen permite observarea rolului pe care îl capătă privirea masculină, îndeosebi efectul pe care aceasta o are asupra personajelor feminine. David Forgacs remarcă existența, în filmele lui Antonioni, a unui anumit voaierism al privirii. În acest sens, și în cazul Vittoriei se observă cum nuanțele nesiguranței se intensifică în funcție de prezența celor care o înconjoară, ori ipostazele feminine, ori cele masculine. (Larisa Luca)

Premiul Special al Juriului (ex-aequo) la Festivalul de Film de la Cannes.