VÂRSTA DE AUR / L’AGE D’OR

Cu: Gaston Modot, Lya Lys, Caridad de Laberdesque

„Filmările la VÂRSTA DE AUR au început în preajma Crăciunului lui 1929, în studiourile de la Billancourt, pe un platou învecinat cu al lui Eisenstein, pe care acesta turna ROMANŢA SENTIMENTALĂ. Peste aproape un an de zile, filmul era gata. A urmat o proiecţie privată acasă la familia de Noailles, cea care şi produsese filmul, id est îl finanţase. Prima proiecţie publică, după spusele lui Buñuel, a avut loc la începutul lunii decembrie 1930, la Cinéma Panthéon, unde Charles şi Marie-Laurie de Noailles invitaseră crema aristocraţiei pariziene. După proiecţie, invitaţii părăseau grăbiţi sala, fără să scoată un cuvânt. A doua zi, Charles de Noailles a fost exclus din Jockey Club şi se vorbea chiar de o excomunicare din rândurile ordinului catolic, mama acestuia fiind nevoită să meargă la Roma pentru o întrevedere cu Papa. A urmat încă o săptămână de proiecţii în cineclubul Studio 28, timp în care presa se dezlănţuise la adresa filmului, culminând cu atacurile armate ale Ligii Patrioţilor asupra cineclubului. Bombe aruncate pe ecran, tradiţionala expoziţie de artă suprarealistă de la intrare – distrusă, bătuţi, loviţi, răniţi, fără morţi, însă cu o interdicţie de difuzare de aproape jumătate de secol dată filmului. Acesta e bilanţul premierei filmului. Interdicţia dată atunci va fi menţinută de Biroul de Cenzură până în 1981. (...) Plasat, de către teoreticieni precum Allen S. Weiss, undeva la intersecţia dintre semnul scorpionului şi semnul crucii, adică în punctul de intersecţie a două axe de coordonate care vor face carieră de succes în teoriile antropologice din anii ’60 occidentali (sacru vs. profan etc.), VÂRSTA DE AUR a fost, cred, prima peliculă radical critică la adresa societăţii burgheze a începutului de secol XX. Un cuplu nu reuşeşte nicidecum să consume un act sexual întrucât, de fiecare dată când cei doi se află în punctul culminant al preludiului, intervine ceva care perturbă impulsul psihologic şi instinctele. Iar acel ceva, la Buñuel, încă de pe atunci un socialist artistic convins, nu puteau fi decât valorile societăţii burgheze (familie, biserică, bani, saloane ş.a.m.d.), determinând în cele din urmă personajele să-şi defuleze frustrările freudiene în acte sexuale separate. Pe ea, în special, să «feleze» degetul mare de la piciorul unei statui: magnifică metaforă vizionar postmodernă!” (Igor Mocanu, „Cinesemnal”, 2012)