MARÍA CANDELARIA / MARÍA CANDELARIA (XOCHIMILCO)

MARÍA CANDELARIA este, pe lângă un portret al populației indigene din America Latină, una dintre producțiile cinematografice care conturează afirmarea identității naționale pe continent. În anii ’40 ai cinematografului american, care-şi trăieşte „Vârsta de aur”, expansiunea filmului mexican este în creștere, iar această producție, excelent primită, dovedeşte depășirea barierelor de cultură sau de limbă. La începutul secolului XIX, populația din Xochimilco este reprezentată ca păstrătoare a unui trecut al credințelor și al miturilor, pe care ea continuă să le respecte cu strictețe, atitudinea indivizilor în comunitate manifestându-se în funcţie de asemenea convingeri. Prin observarea simplității primitive a acestor locuitori, filmul păstrează amprenta unei lumi îndepărtate de orice dorință de modernizare, menținând vie identitatea dobândită de-a lungul vremii. María Candelaria (Dolores del Río), o tânără săracă, este exclusă din satul natal din cauza trecutului mamei sale, o fostă prostituată, și obligată să trăiască într-o baracă, de cealaltă parte a râului. Tensiunea se acumulează treptat din momentul în care Don Damián (Migual Inclán), potentul proprietar al unei prăvălii, exercită presiune asupra tinerei respinse de ceilalți și ajunge să-i omoare animalul care-i asigura Maríei un venit în vederea căsătoriei cu bărbatul ce o sprijină constant, Lorenzo Rafael (Pedro Armendáriz). Astfel, filmul se concentrează asupra unui joc de putere nefericit, pe care tânăra se luptă să-l câștige, în pofida numeroaselor piedici întâlnite. Purtătoare, în conștiința sătenilor, a păcatului mamei sale, María este întruchipată ca persoana aducătoare de nefericiri în Xochimilco, în ciuda bunătății și a hărniciei pe care le arată sau a sprijinului pe care i-l oferă pictorul european (Alberto Galán) și preotul satului (Rafael Icardo). Primul film mexican premiat la Festivalul de la Cannes, MARÍA CANDELARIA abordează și problematica artistului european aflat în căutarea frumuseții pure a femeii indigene, frumusețe pe care personajul o găsește în trăsăturile Maríei. Însă prezența acestuia capătă o altă semnificație spre finalul filmului, pictorul aflându-se simultan atât în ipostaza protectorului, cât și a celui care devine factorul declanșator al revoltei comunității. Prin mutarea ochiului cercetător asupra problematicii corpului și a modalităților prin care acesta este păstrătorul vechilor tabuuri cu privință la nuditate sau la transferul de identitate, filmul se înscrie pe linia modernității. Tot în aceeași direcție poate fi semnalată și dimensiunea alterității. Naraţiunea oferă două modalități de privire a celuilalt: sătenii o percep pe María ca pe străinul ce trebuie respins pentru a-și proteja comunitatea, iar pictorul o privește cu admirație și uimire pentru trăsăturile sale deosebite, pierdute în timp, specifice vechilor populații americane. Astfel, regizorul Emilio Fernández nu mai este doar o personalitate iconică a filmului mexican, ci și unul dintre cineaştii care tratează teme recurente ale secolului al XX-lea, precum corporalitatea, nuditatea sau alteritatea. (Larisa Luca)