A ŞAPTEA PECETE / DET SJUNDE INSEGLET / THE SEVENTH SEAL

A ŞAPTEA PECETE este cu siguranţă una dintre capodoperele lui Ingmar Bergman: un film în care întrebările şi angoasele regizorului sunt aduse împreună, pentru ca, în final, acestea să se confunde cu ale spectatorului, în particular, şi ale Omului, în general. Deşi este un film care exploatează locurile comune, prin referinţe religioase şi istorice, exploatând totodată domeniul filosofiei sau al literaturii („Întrebările «moderne» din A ŞAPTEA PECETE despre religie și sensul vieții sunt transmise într-un stil alegoric mai degrabă asociat cu literatura decât cu filmul”, observă Laura Hubner), filmul depăşeşte aceste graniţe prin Imaginile memorabile pe care le creează: „moartea în sine, jocul de șah, Mia și Mikael, viziunea Fecioarei, pelerinii, picnicul cu căpșuni și lapte, arderea vrăjitoarei, dansul macabru de la sfârșit, fața radiantă a lui Jof. Puterea filmului stă în capacitatea acestora de a rămâne în imaginația noastră, de a ne bântui, de a se derula din nou și din nou, fără a mai fi legate de acea poveste” (Jesse Kalin). Prin intermediul personajului Antonius Block, Bergman realizează o alegorie a omului în faţa morţii: însetat de cunoaştere, în lumea obscură şi înspăimântătoare a Evului Mediu, căutând răspunsuri care se lovesc de tăcerea unui Dumnezeu absent, el îşi pariază viaţa la un joc de şah împotriva Morţii înseşi, animat de speranţa dobândirii timpului necesar pentru săvârşirea unei „acţiuni semnificative”. Regizorul suedez nu descrie aici numai drama omului proaspăt întors din cruciadă, ajuns într-un spaţiu apocaliptic, în care ciuma – de fapt, iminenţa morţii – poate justifica acţiunile aproape şocante ale semenilor săi, dar, mai mult decât atât, frământările ontologice ale unui personaj care înţelege – în urma interacţiunii cu un grup de saltimbanci – că fericirea rezidă, în esenţă, în simplitatea vieţii. În cele din urmă, prin această creaţie, Bergman descrie una dintre cele mai intime anxietăţi ale omului dintotdeauna. În studiul său dedicat acestui film, Laura Câlţea observă, pornind de la afirmaţia freudiană conform căreia „nimeni nu crede în propria lui moarte”, faptul că „oamenii din toate timpurile au căutat metode pentru a nega, înşela sau depăşi moartea”. Dar Bergman pune în lumină aici (într-un univers ficţional al non-culorilor, albul şi negrul căpătând fiecare câte o semnificație, încă de la începutul jocului de şah) personajul Morţii pentru a potenţa chiar Viaţa. (Georgiana Slujitoru)